Încă de când am ajuns prima oară în Buila-Vânturarița am zis că trebuie să mai revenim și să parcurgem și alte trasee. Cel mai mic (și cel mai nou) parc național din țara noastră ne-a cucerit instant, în special datorită „sălbăticiei” sale. Potecile nu sunt aglomerate, semenele lăsate de oameni sunt rare, iar peisajul este unul minunat. Pe lângă asta, oferă trasee atât pentru începători, cât și pentru cei mai avansați.

Cel mai bun prilej să revenim aici a fost pe 1 Ianuarie 2021, când am continuat tradiția ca în prima zi din an să fim pe munte. În 2019 eram pe Vârful Ciucaș (Munții Ciucaș), iar în 2020 pe Vârful Clăbucetul Taurului (Munții Baiului). Așadar iată-ne, pornind dimineața la drum (și întâlnind doar câteva mașini pe traseul nostru) din București spre Parcul Național Buila-Vânturarița. Plănuiam să urcăm din Valea Costești și să parcurgem din creastă atât cât vremea și timpul aveau să ne permită. Ideal era să ajungem până în Curmătura Builei, însă traseul ne-a încetinit puțin, așa cum veți citi mai jos.

Accesul către traseul care pornește din Valea Costești

Înainte de toate trebuie să vă spunem cum e cu accesul până la locul din care începe traseul. Informațiile găsite de noi nu ne-au ajutat foarte tare, așa că experiența noastră din teren sperăm să vă fie utile.

• Drumul forestier care pleacă din satul Pietreni pe lângă cariera de piatră este închis cu o barieră. Noi am ajuns aici și am fost nevoiți să facem cale întoarsă și să ocolim satul. Acest drum ar fi dus exact în punctul din care începe traseul bandă roșie.
• Acesta este drumul pe care am ajuns apoi (pe lângă Mănăstirea Bistrița și Cheile Bistriței – un loc minunat) și tot acolo am lăsat și mașina. Drumul poate fi parcurs în siguranță cu orice mașină.
• De aici ai de mers pe un drum forestier aproape 1,5 kilometri până în Valea Costești, de unde începe traseul efectiv. Distanța asta o vei parcurge (în urcare) în vreo 35-40 de minute.

Ocolul acesta ne-a costat în total o oră și jumătate (întorsul de la barieră + bucata suplimentară de traseu), consecință a faptului că Buila-Vânturarița nu e un loc foarte popular, iar informațiile sunt fie foarte puține, fie vechi și neactualizate. Iar ăsta nu-i neapărat un lucru rău, căci ajung în masiv doar cei care își doresc cu adevărat să îl parcurgă. Și de cele mai multe ori tot ei sunt și oamenii cu respectul cel mai mare față de munte, de natură.

Munții Buila Vânturarița

Traseul din Valea Costești spre creastă și Vf. Piatra (1.619m)

Marcaj: Bandă roșie / Distanță (dus-întors): 9 km / Timp de mers(dus-întors): 5 ore / Grad de dificultate: ușor-mediu, fără porțiuni expuse sau periculoase, ultima bucată înainte de urcarea în creastă poate pune probleme iarna dacă zăpada este înghețată – parcurgerea pantei abrupte necesită colțari sau crampoane „gheare de pisică”

ATENȚIE: Marcajul poate fi confundat cu dungile roșii trasate pe destul de mulți copaci. Ele nu au și dungile albe pe laterale, însă pot deruta la prima vedere.

Se spune că pentru tot ce e frumos trebuie să muncești destul de mult. Sau să treci prin niște etape mai puțin frumoase. Din categoria aceasta a fost prima porțiune din traseu care străbate un drum folosit de TAF-uri, cel mai probabil. Cum vremea a fost caldă în ultimele săptămâni și a tot plouat, drumul era la fel de alunecos ca zonele cu zăpadă înghețată. Bocancii noștri deveneau din ce în ce mai grei din cauza noroiului adunat, iar variantele de ocolire a drumului erau pline de resturi de copaci și crengi lăsate în urmă de utilaje. Astfel că prea multe alternative nu erau.

Pe vreme uscată, drumul putea fi parcurs foarte ușor. La fel și dacă ar fi nins ca lumea la altitudini mici. Noi l-am prins așa cum am descris mai sus, așa că am adunat și de aici ceva întârzieri. Ne-am schimbat planul rapid și am renunțat la gândul de a ajunge până la Curmătura Builei, oprindu-ne pe Vf. Piatra, care se află 30 de minute distanță.

Imediat cum am scăpat de drumul forestier, traseul a devenit mult mai plăcut. Pe măsură ce urcam am dat de gheață, urme de grindină, zăpadă pufoasă, zăpadă înghețată, gheață peste zăpadă și, pe platou, zăpadă moale combinată cu zăpadă înghețată, în funcție de poziția față de soare.

Interesante ni s-au părut urmele grindinei căzute cu o zi înainte. Bucăți mici de gheață, perfect rotunde, acopereau solul pe o bună parte din traseu. Văzute de aproape, păreau ca niște sculpturi. Puteți vedea asta și în fotografiile macro realizate cu OPPO Reno4 Pro 5G, partenerul nostru de documentare a traseelor.

Traseul prin pădure nu are porțiuni dificile sau expuse și nici urcări abrupte. Sunt câteva pante mai solicitante, dar cam atât. Pe vreme bună, e un traseu destul de lejer și ușor pentru ajunsul pe creasta Buila-Vânturarița. Odată ajuns în creastă, alegi tu până unde vrei și crezi că poți ajunge.

Noi am ajuns până aproape de Vârful Piatra, unde ne-am oprit pentru și-am zăbovit aproape o oră, timp în care am zburat cu drona, am făcut o cafea la ibric, am mâncat și ne-am bucurat de peisajul feeric din jurul nostru. De acolo în 30-40 de minute am fi ajung în Curmătura Builei și în încă vreo oră și jumătate pe Vf. Buila. Timpul nu ne-a permis, așa că ne-am oprit în locul în care am considerat că ne rămâne suficientă vreme să ne întoarcem la mașină în siguranță.

De aici am avut vedere directă către o mare parte din creastă, așa că ne-a plăcut cu atât mai mult locul în care am ales să ne oprim.

Coborârea am început-o în jurul orei 16, iar la 17:45 eram deja la mașină. Nici n-am simțit cum a trecut timpul. Ce am simțit a fost noroiul pe care l-am acumulat din nou pe bocanci la coborâre. Pe porțiunea de drum forestier care coboară în Valea Costești mergeam ca și cum am fi fost pe schiuri. Dar, așa cum ziceam mai sus, a meritat tot efortul pentru peisajele pe care le-am văzut în partea de sus a traseului.

Cum s-a văzut întreg peisajul de la înălțime? Pur și simplu magic! Iată fotografiile aeriene, dar și filmul acestei călătorii.

Așa încheiem al doilea traseu parcurs de noi în Munții Buila-Vânturarița. Prima oară am mers pe traseul Schitul Pahomie – Șaua Ștevioara – Vârful Buila – Curmătura Builei – Schitul Pătrunsa – Schitul Pahomie. E un traseu care pe timp de iarnă ar fi fost destul de dificil de parcurs (cel puțin porțiunea din apropierea șeii Ștevioara).

Așteptăm să mai revenim aici, iar dacă ați parcurs alte trasee din masiv, vă rugăm să ne dați și nouă de veste. Ca sursă de inspirație. Mulțumim!

Călătorii frumoase!